“Viața pe tabla de șah – Jurnalul unei săptămâni de foc”. Petru Frăsilă, povestitorul-jucător

Omul de televiziune Petru Frăsilă a jucat…

…A mutat, a stat în șah, iar în final, datorită perseverenței și, nu mai puțin, susținerii Divinității, în care crede, a dat el însuși șah mat. Apoi a început următorul său joc, al vieții pe tabla de șah.

Povestitorul Petru Frăsilă a refăcut jocul câştigat…

 …Mutând litere și cuvinte, descoperind fragilități, atacând subiecte sensibile, rememorând frământări, întărind sau reconfirmând credințe pe tabla de… scris. În același timp, a reconstituit, cu eleganță, fapte cel puțin interesante, ale sale și ale altora, amintiri frumoase, detalii constructive pentru cititor din viața văzută ca un șir de partide de șah.

Mutări de cai și nebuni, pierderi de pioni, apărări și strategii, deschideri și gambituri, reconfigurări de visuri. Moarte și renaștere…

Personajul Petru Frăsilă cade…

În zi de vineri importantă biblic. În altă zi importantă și la scurt timp, se ridică și este tămăduit. Tot vineri.

În clipa imediat următoare căderii, Petru Frăsilă își conștientizează și recunoaște teama de a se opri un timp din luptă, lăsându-se doar în voia Domnului. Dar viața îl obligă să-și adapteze ceasul. După lună. Privește luna și percepe irealul. Intermitent, iese din timp. Și-ar dori să se poată sustrage sufletește din vârtejul realității și poate chiar să șteargă răutățile și neliniștile din “memoria afectivă a planetei“.

Trăind un timp diluat, generos cantitativ și prielnic introspecțiilor, un timp care are ceva din “răgazul“ despre care face vorbire Andrei Pleșu în cartea “Despre frumusețea uitată a vieții… “, personajul revine în trecut. Petru Frăsilă simte nevoia să se întoarcă la rădăcini și retrăiește secvențe dragi, de neuitat, din copilărie și din prima tinerețe. Își amintește cu inima plină de anii formării, de profesorii săi cu vocație și dedicați nobilei profesii, cum poate mai rar există în prezent:

“Sesizând aplecarea Doamnei către educația noastră, o colegă, Minuța, i-a spus într-o zi:

– Doamnă dirigintă, ați fi ca o adevărată mamă pentru noi dacă… ne-ați aduce și plăcinte. Că asemenea unei mame, ne bateți la cap, ne dădăciți…

S-a așternut tăcerea. Toți am ridicat privirile către Doamna. Nu ne așteptam la o asemenea replică și nu ne închipuiam ce reacție va stârni.

– Bine, bine, răspunse ea uitându-se la noi de după ochelarii cu rame groase și lentile asemenea.

Pe moment nu am înțeles ce avea să însemne acel bine, bine… dar a doua zi, pe la ora 10, când aveam pauza de gustare, Doamna o chemă pe Minuța și-i spune:

– Fugi în clasă și adu pachetul de pe catedră.

Când l-a desfăcut, din el s-au revărsat 29 de plăcinte, câte una pentru fiecare elev. Cred că a stat toată noaptea să le pregătească… Ochii ni s-au umplut de lacrimi, ne-am repezit la ea și am îmbrățișat-o. Era, într-adevăr, mama noastră… “

În Vinerea Mare, Petru Frăsilă răstignit… pe tabla de șah

Patron și jurnalist pasionat, această poveste îl limitează (sau îl reconectează), temporar, la condiția de om. Un om care devine. Aflat în cădere, personajul-narator meditează asupra stării de sănătate alterate și a lecțiilor vieții, asupra miracolului existenței, care, în alergarea continuă și, de multe ori, fără țintă, trece neobservat pe lângă noi:

“Mă simt înafara timpului, atârnat de-o rază de soare“… “timpul curge după alte reguli“… “după ritmul ciripitului de păsărele“… Personajul meditează despre om, despre sărbători, depre spiritualitate și moarte, recită versuri în gând – unele triste, altele despre șah, șahul vieții… Arghezi, Bacovia, Nichita Stănescu, Eminescu și Veronica lui, dar și Creangă, Eliade, Noica îl însoțesc în acest “jurnal de foc“, în această călătorie a inimii, a serului scurs din perfuzie.

Frecvent, pasajele introspective din poveste amintesc de frământările existențiale dezbătute de Zorba lui Kazantzakis și mai tânărul său prieten. Este vremea căutării și a regăsirii. Petru Frăsilă poartă un dialog cu el însuși și un altul cu Dumnezeu, despre tot ce îl macină de mult, dar pentru care nu și-a acordat, până acum, un timp al căutării răspunsurilor, nici măcar al întrebărilor.

“Eternitatea este luciditatea devenirii“, spunea Cioran. Petru Frăsilă a trăit această eternitate într-o săptămână, mai mult ca în restul timpului său și, prin ea, a simțit cum devine. Și a devenit! Și a revenit.

Personajul continuă căderea în abis, înstrăinarea…

…Pe fundalul unui război al gândurilor, pendulând între îngrijorare și necesitatea de a se ridica:

“Știu că viața capătă sens doar pentru că este finită. O viață prelungită la nesfârșit ar deveni iadul. Din fericire, suntem trecători pe această lume, veșnicia fiind rezervată unei stări sufletești despre care nu știm foarte multe lucruri, unei stări accesibile doar credinței. Se spune că cel mai greu îi este omului să iubească și să moară. Mie nu mi-a fost greu să iubesc, văd numai părțile bune în oameni și în tot ceea ce mă înconjoară. Dar nu vreau să sfârșesc acum, mai am atâtea de făcut!

Întreaga poveste e un punct culminant prelungit în care se dizolvă, picătură cu picătură, intriga, odată cu perfuzia – în trupul și sufletul personajului principal.

Petru Frăsilă vorbește cu pasiune despre valori

…Ca demnitatea, curajul, compasiunea, despre cărți și școală, despre prietenie – o adevărată bogăție a omului într-o lume guvernată de individualism. Așa cum Piatra Neamț și, mai mult, Iașul, două orașe atât de îndrăgite de autor, reprezintă importante puncte culturale pe harta țării, această poveste din “Viața pe tabla de șah“ este o mărturie și a culturii omului din persoana naratorului. Nu lipsesc fragmente de istorie, amintiri despre manifestări cultural-artistice, fapte sociale frumoase.

Se macină interior, îi crește tensiunea, îi vorbește lui Dumnezeu. Își etalează cele mai profunde temeri și așteptări, își deschide sufletul în fața cititorului, își mărturisește credința în “adevăr, bine și frumos“. Din când în când, obosit de prea multe gânduri, speră la o vindecare, una potrivită sufletului său:

“Ce bine că ne-a fost dat refugiul somnului. Dar sunt unele temeri, unele neliniști care, așa cum spune Eminescu în <<Luceafărul>>, ne urmează adânc, în vis, de suflet să se prindă. Cei din vechime știau că, pentru a vindeca trupul, trebuie să vindeci mai întâi sufletul. Se pare că preoții daci dețineau acest secret… sufletul. Dar sufletul meu se vindecă doar atunci când îl dăruiesc celorlalți.

Iată de ce Petru Frăsilă, așa cum declară într-un interviu oferit scriitorului Dan Iacob, se declară povestitor (și nu scriitor):

Omul, s-a spus, trăiește povestind. În trecut, seara, în jurul focului, bătrânii spuneau povești. Povești despre cum a fost creată lumea, despre cum au apărut soarele și luna, despre cum a fost creat omul, povești despre lupta dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric. Nu întâmplător, când suntem mici, un rol important în creșterea noastră îl au poveștile. Doamne, câte povești am auzit de la bătrâni, în satul copilăriei mele… Iar atâta timp cât omul va simți nevoia de a povesti, statutul lui ontologic este salvat.

Din nou, iată de ce povestitorul, cu onestitate și curaj, își oferă inima pe tavă (de șah), cu drag, cititorului.

Iată de ce tu, privilegiatul cititor al poveștii lui Petru Frăsilă…

…Te vei bucura și poate chiar te vei regăsi pe tine având în mână “Viața pe tabla de șah“. Pentru a-i salva povestea. Pentru a-ți salva propria poveste. Sau măcar pentru a te înțelege mai bine, pentru a iniția un proces de reconciliere a ta cu tine, în propriile conflicte interioare. Pentru a duce cu alt avânt propriile lupte. Cine știe, poate chiar pentru izbândă.

În orice caz, citind, vei câștiga un prieten sau ți-l vei apropia pe cel existent:

“Marea dramă a omului postmodern este că trece indiferent pe lângă necazul altuia, că s-a înconjurat de suma lui de comodități și nu vrea să vadă mai departe de el însuși. Ori acești oameni mi-au demonstrat că nu trebuie emise judecăți cu pretenția că ele acoperă tot spectrul manifestărilor umane. Mi-au arătat că, într-o lume a iubirii de sine, poate fi recuperată dimensiunea prieteniei, dimensiunea lui a fi împreună. Știu că cine a ajuns, asemeni mie, să aibă în preajmă astfel de oameni, este bogat, indiferent la câte încercări este supus. “

Așadar, cititorule, hai să fii împreună cu povestitorul întru cuvânt, prietenie și… poezie!

“Viața pe tabla de șah“ a lui Petru Frăsilă este mărturia unor lupte, mai vechi și mai noi, iar povestitorul – un mare și perseverent luptător: … “simt că nu-mi voi putea regăsi cu adevărat pacea decât după ce voi duce câteava lupte până la capăt, indiferent de riscuri… Vezi tu, așa sunt clădit eu“… “Am înțeles cât de important este să fii pe o tablă de șah, cât de important este să joci partida până la capăt.

Parcă anunțând deznodământul…

…Punctul culminant se transferă tematic, încet-încet, în punctul terminus al poveștii. Sau al partidei de șah. Ceea ce constituie sursa multor neliniști și a refuzului de resemnare a personajului principal este procesul de la CEDO, care a generat și alimentează, de ani buni, un conflict interior intens.

De fapt, procesul nu e altceva decât contextul în care se manifestă puternice trăsături de caracter ale omului Petru Frăsilă, și anume: calitatea de a fi luptător până la capăt, credința în dreptate, ca și în Dumnezeu, neresemnarea în fața obstacolelor vieții. Necedarea partidei în fața tablei de șah. Nu în ultimul rând, procesul este o urmare a fermității și verticalității jurnalistului Petru Frăsilă, chiar și cu un mare preț.

Omul îndrăgostit de televiziune (“Televiziunea, iubirea mea, televiziunea! “)…

…Şi dedicat acesteia are ca repere literare fapte și personaje cu care sufletul său rezonează ori dimpotrivă, al căror caracter spiritul său justițiar și idealist îl condamnă. “Mizerabilii“ lui Hugo este o operă care l-a marcat și în care autorul a găsit, în urmă cu mult timp, astfel de repere. Personajele Valjean și Gavroche, respectiv Javert, ilustrează aceste aspecte:

“Romanul este, de fapt, cum știu cei mai mulți dintre noi, istoria unui om – Jean Valjeanpe care legea oarbă îl conduce la delincvență. Pentru că a furat o pâine, a fost condamnat la ocnă. Chiar și după zece ani de temniță grea, el este silit să se ascundă sub false identități de prigoana neobosită a polițistului Javert, incapabil să vadă dincolo de lege complexitatea sufletului omenesc. Am urmărit pe sute de pagini, cu sufletul la gură, cum eroul nostru luptă pentru a-și salva viața și pentru a o ocroti pe Cosette – fata unei prostituate – pe care o consideră propria sa fiică. Înconjurat de personaje din toate mediile sociale, Jean Valjean are de depășit obstacole care țin de istorie sau de natura duală a omului, oscilând între bine și rău. Am înțeles, la un moment dat, faptul că drumul său, deși presărat adeseori cu înfrângeri, este ascendent și triumfător în ordinea morală a lucrurilor. Pe Javert, cel care l-a vânat întreaga viață, îl salvează din mâinile insurgenților, în luna iunie a sângerosului an 1832. Nemaiputând urma calea de a-l prigoni pe salvatorul său, dar neavând nici puterea de a rezolva conflictul cu propria conștiință, Javert se sinucide. În aceleași împrejurări, Jean Valjean îl va salva de la moarte și pe Marius, iubitul Cosettei. În finalul romanului, Valjean se stinge din viață liniștit, împăcat cu sine. Ce om, ce destin!

Dar aproape de inima mea este și Gavroche, copilul izgonit în stradă de propria familie, pe care, în inocența lui, merge adeseori să o revadă.“

Despre personajele Valjean și Gavroche, cu care se identifică în luptele sale, Petru Frăsilă umple pagini întregi, în strânsă legătură cu nevoia de echitate a omului și de exprimare a sinelui, tradusă în idealuri și valori ca dreptatea, libertatea, adevărul:

“În ceea ce mă privește, simt că am să mor sufletește, chiar dacă trupul va continua să se miște dintr-un loc în altul, chiar dacă voi continua să vorbesc iar inima va continua să bată, în momentul în care voi simți că în mine a murit Gavroche, a murit luptătorul pentru libertate…

Un aspect interesant între multe altele este momentul în care, printr-o dovadă de maximă sinceritate și în pofida caracterului său frumos…

…Petru Frăsilă admite că își dorește să vizualizeze și în viața reală un Javert învins…

…Atât de contextul înfăptuirii dreptății, cât și de propria lui conștiință, la fel ca personajul care l-a terorizat pe Valjean. Această mărturisire curajoasă, această însetare de dreptate nu îl face mai puțin uman pe autor, ci, dimpotrivă, conferă autenticitate trăirilor sale profunde, prin franchețea discursului.

În final există și un mat, odată cu răspunsul de la CEDO…

Cine, cui?… Negativ ori pozitiv, acest răspuns, ivit într-o clipă, răscolește și reînvie mii, milioane de frământări trăite de-a lungul timpului de Petru Frăsilă. Un timp al așteptării, al cărui impact îl cunosc doar cei care l-au trăit. Un timp lung și greu, care, iată, odată cu deznodământul, se comprimă în câteva clipe-eternități.

“Prin fața ochilor mi se derulează, ca într-un film rulat la viteză maximă, scenele, zecile de scene din sălile de tribunal, drumurile, singurătatea alergătorului de cursă lungă, cei zece ani de procese, de zbatere, de chin.“

Punct (terminus). Și de la capăt!

Cartea, evocând moartea și renașterea, nu este mărturia unei (singure) lupte. Este mărturia unui luptător pe tot parcursul vieții, este o sărbătoare a luptei în general, până la capăt și indiferent de rezultat. Scrierea întreagă, dar mai ales finalul, în care autorul, luptător și învingător, își confirmă sieși existența lui Dumnezeu, poate constitui o sursă de inspirație și de motivație pentru cititor, în orice luptă ar fi angrenat.

Dincolo de vizibilul imediat al textului și chiar dincolo de substratul psiho-social și moral din profunzimea rândurilor/gândurilor, viața povestită cu măiestrie de Petru Frăsilă nu este doar un joc al pieselor de șah, ci și un joc al simbolurilor care o guvernează, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient.

În acest sens, există anumite momente-cheie sacre în procesul devenirii personajului, așa cum există numeroase cifre și date (ani, zile, ore) – numere-simbol și repere temporale care dau o tentă ușor mistică experiențelor de viață povestite. Fără a intra în amănunt, se cuvine a aminti de cele două coperți-metaforă ale cărții, reprezentate de Vinerea Mare, a Răstignirii, respectiv de Vinerea Luminată, a (Izvorului) Tămăduirii.

Dintre simbolurile numerice, se remarcă cifra șapte, număr sfânt care domină întreaga filosofie a transformării personajului și a reconstrucției omului Petru Frăsilă, așa cum el însuși punctează la pagina 146:

“Este a șaptea zi de spitalizare, a șaptea zi de perfuzii. Voi ieși din spital. Merg acasă la familia mea, la prietenii mei!”

„Dumnezeu a făcut lumea în șase zile și în a șaptea zi, văzând că toate sunt bune, s-a odihnit.”

„Lumea mea a fost reclădită în aceste zile, sistemul de valori, prioritățile, perspectiva asupra lucrurilor. Voi ști să întăresc această construcție sau voi lăsa să fie nimicită de iureșul societății românești de astăzi? Tangoul cailor negri…

Cuvântul “iureș“, reprezentând laitmotivul întregii scrieri, dar și intriga pe care autorul o reclamă cu insistență și întristat, apare în text de șapte ori, aproape obsesiv, iar cea de-a șaptea apariție este chiar în rândurile de mai sus. Coincidență!(?)

Metaforă a șahului în fond, a morții și a vieții…

…A întunericului și a luminii (piese negre și albe), din punct de vedere al formei, cartea imită o veritabilă partidă de joc, cel puțin prin titlurile originale date celor nouă capitole, titluri amintind de “mișcările“ și de strategiile de pe tabla de șah, îmbinate armonios, într-un stil creativ și plăcut la lectură.

Nu în ultimul rând, deschiderea “partidei“ prin pionii (versurile) lui Marin Sorescu, dar și încheierea ei prin șah matul existențial versificat de Omar Khayyam, sunt alte două elemente stilistice pertinente care se integrează armonios într-o operă de o valoare incontestabilă. Dacă a scrie e mai mult decât a povesti, lucrarea autobiografică a lui Petru Frăsilă este, realmente, o creație literară, iar autorul poate fi numit, fără rezerve, scriitor.

Sursă imagine: MAJA VOX Publishing & PR (facebook)

Foto: autograf autor Petru Frăsilă pentru Maia Cristina Moroşanu